Un secret originar al Universului Parfumul, percepție profundă


Pătrunderea în lumea parfumului este precum trecerea printr-o oglindă și descoperirea, pe partea cealaltă, a unui miracol, a unui mister, a unei surse de uimire. Este o experiență magică de care cu toții avem nevoie, una universală, transformatoare.

Încercarea de a descoperi istoria parfumului înseamnă intrarea într-o lume amețitoare în care parfumul se întrepătrunde cu medicina, știința, alchimia, arta gătitului, misticismul, cosmeticele și meșteșugăria; descoperi sensibilitatea bogată, sinestezică, a vremurilor de mult apuse – un univers minunat, misterios, în care lucrurile magice erau parcă adunate toate la un loc.

Tapputi – Ilustrație de Hélène Baum https://www.helene-baum.com/forgottenwomen?lightbox=dataItem-jg5h3wbf
Tapputi – Ilustrație de Hélène Baum

Pe axa timpului, istoria parfumurilor se întinde mai mult decât am crede. Există săpături arheologice care dovedesc folosirea parfumurilor acum 4000 de ani.

Se consideră că prima persoană care a creat vreodată un parfum este Tapputi, o femeie care apare în anumite scrieri cuneiforme, care datează din secolul II î.Hr., în zona Mesopotamiei.

În trecut, se pare că parfumurile serveau ca o acoperire a mirosurilor neplăcute provenite de la corpuri nespălate. Conform conceptului contemporan, aristocrații se scăldau destul de rar (uneori treceau și luni de zile), așa că parfumurile erau arma lor împotriva mirosurilor neplăcute ale corpului.

Europa secolelor XIV-XVI era renumită pentru igiena precară. Se considera că apa fragilizează organismul, de aceea toată lumea, de la aristocrați la clasele de jos, nu se spăla, iar mirosurile erau insuportabile. Ca să își ascundă păduchii care le mișunau prin păr, aristocrații purtau celebrele peruci albe și ca să mascheze mirosul urât al corpului se „îmbăiau”cu cantități impresionante de parfum.

Parfums de Marly este un tribut clasic față de pasiunea regelui Ludovic al XV-lea pentru parfumuri și cai
Parfums de Marly este un tribut clasic față de pasiunea regelui Ludovic al XV-lea pentru parfumuri și cai

Parfumul s-a bucurat de un imens succes odată cu urcarea pe tron a regelui Ludovic al XV-lea, în secolul al XVIII-lea, când madame de Pompadour a comandat livrări generoase de parfumuri, iar regele a cerut ca apartamentul său să fie parfumat în fiecare zi cu un parfum diferit. Curtea regelui a fost numită „la cour parfumée”/„curtea parfumată” datorită acestor arome care erau aplicate zilnic nu numai pe piele, dar și pe îmbrăcăminte și pe mobilier. Parfumul devenise un substituent pentru apă și săpun. Utilizarea lui în Franța a crescut în mod constant. Până în secolul al XVIII-lea, plantele aromantice erau crescute în regiunea Grasse a Franței și susținea industria parfumeriei cu materiile prime. Și în prezent, Franța rămâne centrul european de design și schimburi al parfumurilor.

În Anglia, utilizarea parfumului a atins apogeul în timpul domniei regelui Henry al VIII-lea și al reginei Elisabeta I. Pe vremea reginei Elisabeta, toate locurile publice erau parfumate, știindu-se că regina nu putea tolera mirosurile neplăcute. Se spune că agerimea nasului ei putea fi egalată numai de viclenia limbii ei. Doamnele acelor vremuri aveau mândria de a crea arome încântătoare și de a-și etala talentul de a amesteca mirosurile.

Regina Elisabeta, de Simone Martini — The Yorck Project (2002) 10.000 Meisterwerke der Malerei (DVD-ROM), distribuit de DIRECTMEDIA Publishing GmbH. ISBN: 3936122202., Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=154876
Regina Elisabeta — The Yorck Project (2002)

Se spune că primul parfum modern, care avea la bază alcool, a fost realizat în 1370, pentru Regina Elisabeta a Ungariei, prin amestecarea uleiurilor esențiale cu alcool și se numea Hungary Water (sau „regina apei Ungariei”, „băuturile spirtoase de rozmarin”), fiind fabricat în principal cu rozmarin. Cele mai vechi rețete care au supraviețuit necesită distilarea rozmarinului proaspăt și a cimbrișorului cu coniac, în timp ce formulările ulterioare conțin vin, lavandă, mentă, verbina, salvie, maghiran, costus, floare de portocal și lămâie. Medicii vremii l-au prescris pentru tot felul de boli (sub formă de gargară).

Probabil că invenția acestei ape este legată de pandemia de ciumă (numită „Moartea Neagră”) care a devastat Europa între 1346 și 1350, cauzată de o infecție bacteriană. Acest lucru s-ar putea datora efectelor antibacteriene găsite în vinul sau coniacul și rozmarinul care au fost folosite pentru producerea apei.

Potrivit legendelor, Hungary Water a apărut pentru prima oară în afara Ungariei în 1370, când Carol al V-lea al Franței, renumit pentru dragostea sa față de parfumuri, a primit câteva. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Hungary Water a fost folosită ca formă de medicament, aplicată local sau ingerată (în doză de 1-2 înghițituri). Se pare că în secolul al XVIII-lea, similar altor produse pe bază de plante și flori, Hungary Water a fost cel mai popular parfum și remediu valoros aplicat, rețetele recomandând utilizatorului să se spele cu ea sau să o bea pentru a beneficia de cele mai multe beneficii. S-a crezut chiar că îi ajuta pe oameni să-și păstreze aspectul tineresc și frumusețea.

În timp, crearea unui parfum a devenit o artă, fiind un amestec de zeci de arome din categorii diferite care alcătuiesc o piramidă olfactivă. Există o întreagă industrie a parfumurilor, de la brandurile consacrate care şi-au lansat o gamă largă de arome, la parfumurile personalizate, cele organice sau cele preparate din cele mai neobişnuite ingrediente. Aura pe care o răspândește această artă are un farmec aparte datorită frumuseții și excenticității parfumurilor.

Perfume burners from the time of Louis XVI

Reflectând asupra modului profund prin care parfumul afectează eul primar și eul colectiv al speciei noastre, s-ar putea spune că are potențialul unei povești de aventuri. Incursiunile în lumea parfumată ne pot lăsa mai lucizi și mai plini de viață, capabili de a ne opri la propriu și a simți aroma florilor din când în când.

Expresia „oprește-te și miroase trandafirii” nu se referă doar la flori, ci mai degrabă la modul de a trăi viața cu o percepție mai profundă a lumii din jur. Rășinile aromatice folosite în mod tradițional prin ardere pentru răspândirea parfumului (cum este tămâia), reprezintă înclinația noastră spre spiritualitate.

„Parfumul pare să fie unul dintre elementele esențiale, unul dintre secretele originare ale universului. Modul în care ajunge în flori sau în unele creaturi sălbatice, așa cum se întâmplă în cazul ambrei cenușii produse de balene, al zibetei, în cazul animalului cu același nume din Abisinia, sau al moscului la aligatorul din Florida, este un proces secret al chimiei divine, iar motivul pentru care ne afectează atât de mult nu a putut fi explicat încă de niciun filozof. Pur și simplu, aparține acelor puteri invizibile a căror influență este nemăsurată și, până acum, incognoscibilă.“ (Richard Le Gallienne, The Romance of Perfume)


În trecut, în „nonmirosul modernității”, parfumul obișnuia să fie băgat în seamă de presă doar de două ori pe an și atunci doar în revistele de modă adresate femeilor. El este acum explorat minut de minut, pe sute de bloguri de modă, parfumuri și machiaje, apărute pe internet precum ciupercile după ploaie. Pasionații de parfumuri care urmăresc aceste bloguri nu cumpără orbește parfumurile cărora li se face cel mai mult reclamă, ci discută, citesc, se întâlnesc și inspiră miresmele, dezvoltând și exprimându-și propriile opinii sofisticate.

Lumea sticluțelor parfumate poate dărui sentimentul dorit de stil și frumusețe. Parfumurile nu oferă doar o doză de originalitate propriei persoane, acestea au capacitatea de a influența și starea de spirit. Fie că îl folosești zilnic sau atunci când îți dictează starea, îl schimbi în funcție de anotimp ori, dimpotrivă, ești atașată de un anumit brand, parfumul este unul dintre „ingredientele“ frumuseții, de nelipsit.

Forța unică a parfumului i-a oferit mirosului o istorie bogată, comună cu cea a umanității. Pământuri au fost descoperite și cucerite în numele materialelor parfumate; cu ajutorul lor, cei mai alunecoși amanți au fost seduși, cei mai necruțători zei au fost venerați. Ele stimulează căutarea extraordinarului și ne readuc în confortul propriei case. Aromele vin încărcate cu poveștile locurilor în care s-au aflat și ale lucrurilor care au fost făcute și înfruntate în numele lor, la fel ca legendele de demult și de departe. Prin ele, ne aflăm locul în lunga poveste a istoriei: ele poartă amprenta ADN-ului nostru cultural.

Dovezile vieții aromatice vibrante a timpurilor de mult apuse sunt la fel de bogate și de convingătoare ca orice descoperire arheologică. Convingerile anticilor romani provin dintr-o existență pătrunsă de miresme (vinul era condimentat și amestecat cu tămâie, animalele sălbatice erau liniștite cu ajutorul petalelor de flori și al plantelor aromatice etc.)

Străvechea industrie a esențelor aromatice a fost o încercare de a valorifica puterea miresmelor și de a lua parte la bogăția lor.

În epocile de altădată, viața era impregnată de o panoplie de arome, inclusiv mirosuri primitive ale oamenilor și animalelor: urină, fecale, mâncare stricată, fum, transpirație, boală și moarte. Fără mijloacele moderne de igienă și salubrizare, odorurile – plăcute sau neplăcute – erau de nestăpânit, pulsând de viață, intensitatea aromelor fiind mai degrabă regulă decât motiv de dezgust. Așa cum remarcă Paul Freedman în Out of the East: Spices and the Medieval Imagination, „tocmai datorită deprinderii inevitabile cu izuri îngrozitoare, oamenii din societățile premoderne au fost captivați de mirosurile frumoase. Ei aveau acces la un spectru mai larg de senzații olfactive decât avem noi, fie ele agreabile sau nu. Ceea ce părea să lipsească era nonmirosul neutru al modernității.“

Plăcerile generate de parfum sunt trecătoare și evanescente, dar ele oferă experiența unei bucurii incomparabile, pure – vorbesc celor dintâi principii ale plăcerii și, în momentul în care le trăim, apetitul nostru – privit ca totalitate a experiențelor senzoriale și spirituale care ne stimulează, ne desfată simțurile, ne fac să ne simțim plini de viață într-un moment sau altul – este mai puternic decât fragilitatea vieții.

În general, miresmele ating și stimulează unul dintre apetiturile esențiale care ne definesc. Astfel, menta, considerată autohtonă aproape oriunde, este un simbol universal de bun venit. Tămâia, una dintre cele mai aromatice rășini folosite în mod tradițional prin ardere pentru răspândirea parfumului, reprezintă înclinația noastră spre spiritualitate. Copacii din care provine această rășină sunt un fel de manifestare a chemării pe care o întruchipează – să treci dincolo de existența temporală prin intermediul ritualului și al experiențelor extracorporale. Ambra cenușie este o esență de origine animală, testamentul curiozității noastre de nestăpânit – fascinația pentru neobișnuit, pentru necunoscut, pentru fantastic, pentru altceva decât ceea ce știm. Iasomia este esență florală care simbolizează apetitul nostru pentru frumusețe, pentru esteticul care îmbrățișează atât caracterul efemer al existenței noastre, cât și ceea ce rezistă în timp – estetica materializată în filozofia japoneză wabi-sabi (Esteticul descris ca o frumusețe imperfectă, incompletă și trecătoare. Arta japoneză de a accepta ciclul natural al creșterii, degradării și al morții.)

Istoria bogată a mirosului a fost descrisă în peste două sute de cărți rare, clasice, cu și despre parfumuri. Chiar dacă vorbim de civilizații pierdute, poveștile parfumului evocă acea lume pe cale de a fi descoperită, oferind în acest fel posibilitatea de a merge pe urmele oamenilor care au găsit mirodenii în locuri îndepărtate și au învățat să extragă uleiuri aromatice din plante exotice.